Biserica Ortodoxă Română aniversează marţi, 4 februarie 2025, 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie.
În urmă cu un secol, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat Actul de Înființare a Patriarhatului românesc, moment ce a marcat apariția Patriarhiei Române pe teritoriul țării, așa cum subliniază Ziarul Lumina.
Patriarhia Română s-a născut pe 4 februarie 1925,
într-un context istoric profund marcat de Marea Unire din 1918, eveniment ce a adus împreună toate provinciile istorice românești într-un singur stat unitar. Această unitate națională, realizată prin unire, impunea în mod firesc o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române pentru a reflecta noua realitate politică și teritorială a României Mari. Marea Unire a reprezentat nu doar o necesitate administrativă, ci și o manifestare a unității spirituale a credincioșilor din toate provinciile.
Biserica Ortodoxă Română,
autocefală din anul 1885, a fost ridicată la rangul de Patriarhie în 1925, când Mitropolitul primat de la București a preluat funcția de Patriarh. Acest moment istoric a fost precedat de realizarea unității naționale prin Marea Unire din 1918, care a condus, de asemenea, la unificarea bisericească. Astfel, structurile ecleziastice ortodoxe din Transilvania, Bucovina și Basarabia au devenit parte integrantă a Bisericii Ortodoxe Române, iar ierarhii lor au intrat în componența Sfântului Sinod.
După finalizarea procesului de unificare
a structurilor ecleziastice din Transilvania, Bucovina și Basarabia cu Biserica Ortodoxă Română, a urmat și ridicarea acesteia la demnitatea de Patriarhie. Așa cum subliniază preotul profesor dr. Mircea Păcurariu în volumul III al lucrării „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, această măsură a fost adoptată pentru consolidarea unității bisericești și pentru creșterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în lumea creștină.
Un moment definitoriu în procesul de unificare bisericească
a fost alegerea, la sfârșitul anului 1919, a Episcopului de Caransebeș, Miron Cristea, ca Mitropolit primat. Acesta a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, contribuind decisiv la afirmarea unității naționale.
Problema ridicării Patriarhiei în România
a fost adusă pentru prima dată în discuție de preotul Gheorghe Ciuhandu, consilier eparhial la Arad, în cadrul unui discurs susținut la Congresul preoțimii din Transilvania, întrunit la Sibiu în 1919.
Mai multe personalități reprezentative din societatea românească
au susținut ideea transformării Bisericii Ortodoxe Române într-o Patriarhie încă din 1924, așa cum evidențiază părintele profesor Alexandru Moraru în volumul al treilea al lucrării „Biserică. Națiune. Cultură: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000”. În plus, Nicolae Iorga argumenta în ziarul „Universul” că înființarea Patriarhiei este necesară din mai multe motive: vecinii noștri dispun de Patriarhii, iar istoria arată că și alte națiuni ortodoxe, precum sârbii, bulgarii sau rușii, și-au stabilit astfel de structuri. Iorga sublinia că, deși România era condusă de un simplu mitropolit primat, la fel ca mitropolitul Moldovei, recunoscut de întreaga ortodoxie pentru semnele sale patriarhale, România a avut de-a lungul secolelor parte din sfera patriarhiilor din regiunea răsăriteană.
În aceeași perioadă, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu
a publicat în „Universul” articolul „Înființarea Patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română”, în care explica că situația actuală – caracterizată de superioritatea numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de alte biserici ortodoxe străine – și rolul istoric de apărătoare a creștinilor din Orient, justifică menținerea prestigiului politic și spiritual al statului român prin afirmarea poziției bisericii.
Și alte personalități ale epocii
au pledat pentru transformarea Bisericii Ortodoxe Române într-o Patriarhie, printre care se numără primul-ministru Ionel I.C. Brătianu, miniștrii Constantin Argetoianu și Constantin Angelescu, precum și figuri precum Simion Mehedinți și părintele Ioan Lupaș.
Părintele profesor Niculae Șerbănescu
remarcă faptul că, în cursul anului 1924 – în special spre sfârșitul acestuia – au fost ridicate numeroase cereri pentru înființarea Patriarhiei Române, idee care s-a răspândit aproape unanim în rândul credincioșilor ortodocși români.
La finalul anului 1924,
înființarea Patriarhiei Române a devenit un subiect de pe ordinea de zi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În deschiderea lucrărilor, arhiereul Grigorie Botoșăneanul, Episcop-vicar la Iași, a prezentat propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei (absolut din motive de sănătate) ca fiind: „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Țării Românești), cu scaunul mitropolitan din București, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei, în calitatea sa de Primat al României și Președinte al Sfântului Sinod, să primească titlul de PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAȚIONALE ROMÂNE.”
Această propunere a fost susținută
de Mitropolitul Moldovei și de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, precum și de Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Nicolae al Clujului, Episcopul Roman al Oradiei și Episcopul Ilarie de la Constanța. Ca argumente pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe naționale la rangul de Patriarhie, s-au adus vechimea creștinismului românesc, originea sa apostolică, perseverența în credința ortodoxă a poporului nostru, contribuțiile semnificative în apărarea lumii creștine – atât din Orient, cât și din Occident – și sprijinul de care au beneficiat de-a lungul veacurilor anumite biserici ortodoxe din Orient, uneori salvându-le de la pieire.
Propunerea
a fost formulată în sesiunea de lucru a Sfântului Sinod din 4 decembrie 1924 și ulterior discutată la 4 februarie 1925, când lucrările Sfântului Sinod s-au reluat, conform celor relatate de părintele profesor Niculae Șerbănescu în „Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat.”
Ulterior, în cadrul Sfântului Sinod,
au avut loc dezbateri aprinse privind această propunere, care a fost primită „cu multă însuflețire”. Au intervenit Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul-vicar de la Chișinău, Sfântul Ierarh Dionisie și ministrul cultelor Alexandru Lapedatu. După intervenția ministrului, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicu-Noului Severin a recitat Actul de Înființare a Patriarhatului românesc. În final, Sfântul Sinod a decis crearea demnității de PATRIARH pentru „Biserica Ortodoxă Autocefală Română” și ridicarea „Arhiereului și Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”, conform documentelor prezentate de Arhimandrit Tit Simedrea în lucrarea sa „Patriarhie Românească. Acte și documente”. Astfel, Mitropolitul primat Miron Cristea a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, iar întrunirea sa oficială a avut loc la 1 noiembrie 1925.