Economistul-șef al BNR, Valentin Lazea, critică ideea taxării exclusive a salariilor mari, afirmând că este necesar ca inclusiv cei cu pensii și salarii mici să contribuie. În opinia sa, dezbaterile recente despre reducerea deficitului bugetar au scos în evidență soluții „originale”, care au fost puțin sau deloc testate în alte țări membre ale Uniunii Europene.
În încercarea de a identifica noi surse de venit la bugetul de stat, afirmă Lazea, decidenții politici au propus introducerea unor impozite nestandard, precum taxa de solidaritate sau taxa pe tranzacțiile financiar-bancare. Aceste propuneri se adaugă altor măsuri deja aplicate, cum ar fi controversata taxă pe stâlp.
„Astfel de invenţii, cu randament incert, nu fac decât să enerveze sectoarele şi grupurile sociale cărora li se aplică. Un alt aspect demn de menţionat este că, pe lângă faptul că se inventează noi impozite, modificările fiscale sunt foarte dese. Astfel, conform studiului „Modificările noului Cod fiscal: inventar şi impact (2015-2023)”, elaborat de The Tax Institute, în perioada menţionată au fost introduse în fiscalitate 554 de modificări prin 107 acte normative (Legi, OG, OUG)”, susține Lazea.
Economistul-șef al BNR consideră că ar fi mult mai eficient ca România să adopte modele fiscale deja aplicate cu succes în alte țări aflate în tranziție, cum este cazul Poloniei. El subliniază că, în locul unor soluții experimentale și greu de implementat, s-ar putea replica politici fiscale care au contribuit la stabilitatea macroeconomică în regiune.
Polonia este dată adesea drept exemplu pentru disciplina fiscală și modul în care a reușit să mențină un echilibru între venituri și cheltuieli bugetare, evitând soluțiile improvizate sau impozitele neconvenționale care afectează coerența politicii economice.
„Un astfel de stat ar fi Polonia, care nu este foarte diferită de România în ceea ce priveşte tabloul macroeconomic.
Desigur, s-ar putea obiecta că, dacă România ar colecta TVA mult mai bine (cu 2% din PIB în plus), s-ar putea apropia de nivelul deficitului bugetar din Polonia. Dar chiar şi în acest scenariu optimist (şi la care nu se poate ajunge pe termen scurt), tot ar rămâne o diferenţă notabilă: statul polonez funcţionează cu venituri bugetare de circa 42% din PIB şi cu cheltuieli de circa 48% din PIB, în timp ce statul român funcţionează cu venituri bugetare de circa 33% din PIB şi cu cheltuieli de circa 42% din PIB.
Capacitatea fiscală mai mare a statului polonez explică, printre altele, de ce:
Polonia este stat membru al OECD, în timp ce România încă nu este;
Polonia îşi permite cheltuieli de apărare de peste 4% din PIB, iar România de-abia trece de 2% din PIB;
Polonia se bucură de un rating de A- din partea agenţiilor Standars & Poors şi Fitch, cu trei trepte peste ratingul BBB- atribuit României etc.
Din punct de vedere structural şi cultural, diferenţa de capacitate fiscală dintre Polonia şi România se poate explica prin aceea că acolo contractul social nescris dintre cetăţeni şi stat funcţionează în dublu sens mult mai bine: cetăţenii sunt de acord să plătească sume mai mari către buget din veniturile proprii, conştienţi fiind că şi statul va furniza servicii sociale mai multe şi mai de calitate. Dar aceasta ţine de educaţia de bază, primită din familie şi din şcoală, a tuturor celor implicaţi.
Dacă alegem Polonia ca model pentru sistemul de impozitare, observăm, pe baza comparaţiei prezentate în anexă, faptul că România impozitează mai puţin atât capitalul, munca, cât şi consumul.
În ce priveşte impozitul pe profit, cota standard a acestuia este de 19% în Polonia, faţă de 16% în România.
Impozitul pe salarii este de 12% în Polonia pentru salariile mici, dar 32% pentru salariile ce depăşesc 10.000 zloţi/lună, comparativ cu 10% pentru toate salariile din România.
Dividendele sunt taxate cu 19% în Polonia fără deduceri, şi cu doar 10% (sau mai puţin) în România.
Contribuţiile sociale totale (angajat + angajator) sunt de 43% în Polonia, faţă de 37,75% în România.
Cea mai importantă taxă pe consum, TVA, are cota standard de 23% în Polonia, faţă de 19% în România.
Toate exemplele de mai sus arată că fiscalitatea din România este departe de a fi excesivă, la orice analiză obiectivă şi nepartizană. Problema este că în ţara noastră avem rareori parte de analize obiective, întrucât chiar cei presupuşi a le face , analiştii economici, acţionează cel ai adesea ca lobby pentru sectorul de afaceri.
La final, o constatare: taxa de solidaritate, care este astăzi printre propuneri, nu este altceva decât impozitul progresiv, cu un alt nume. Dacă pentru urechile românilor taxa de solidaritate sună mai bine decât impozitul progresiv, este în regulă. Să ne amintim că, într-o formă sau alta, el există în cele mai liberale economii, inclusiv în Mare Britanie din 1842 şi în SUA din 1862.
Concluzionând, ar fi (fost) de dorit ca România să întreprindă mai puţine experimente în materie de fiscalitate şi să adopte modele care au funcţionat cu succes în altă parte”, conchide Lazea.
