Aspectul fizic al lui Ștefan cel Mare, așa cum a fost înrădăcinat în mentalul colectiv, este complet fantezist și rupt de realitatea istorică, susțin specialiștii. Adevăratul chip al marelui voievod se păstrează doar în câteva reprezentări religioase medievale și este cu adevărat surprinzător.
Deși este extrem de faimos și unul dintre cei mai cunoscuți voievozi români, Ștefan cel Mare rămâne o personalitate misterioasă din mai multe puncte de vedere. Nu se știe cu exactitate cauza morții sale și, surprinzător, nici cum arăta cu adevărat. Portretele marelui voievod, așa cum sunt cunoscute publicului larg, sunt de fapt, conform specialiștilor, rodul imaginației artiștilor, fără nicio legătură cu realitatea. Imaginea lui Ștefan cel Mare, așa cum este cunoscută din aceste reprezentări artistice, îl prezintă cu mustăți, în unele cazuri bine tunse, specifice mai degrabă epocii comuniste, cu părul lung și buclat pe umeri, cu un chip sculptural, aproape ascetic, dar în același timp masculin, cu maxilare late și bine definite, și cu o privire aspră, ochii fiind oțeliți. Aceasta reprezenta idealul masculin. În plus, toată lumea știa că era mic de statură, o caracteristică fizică ce i-a marcat imaginea după moarte, datorită lui Grigore Ureche, un cronicar care a trăit cu un secol mai târziu și nu l-a văzut niciodată în realitate. Totuși, specialiștii au identificat portrete contemporane voievodului care îl prezintă pe adevăratul Ștefan cel Mare din punct de vedere al aspectului fizic, iar concluziile sunt surprinzătoare.
Portretele lui Ștefan cel Mare, rod al imaginației artistice
Despre aspectul fizic al lui Ștefan cel Mare a scris cronicarul Grigore Ureche în ”Letopisețul Țării Moldovei”. Principala caracteristică fizică pe care o desprindem din textul lui Ureche este că marele voievod era mic de statură. „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare la statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără giudeţiu. Amintrilea era om intreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie era meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, ca vazându-l al săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”, scria Grigore Ureche. Relatarea este importantă, însă ridică mari semne de întrebare, mai ales că Grigore Ureche s-a născut la aproape un secol de la moartea lui Ștefan cel Mare.
Mai apoi, începând cu secolul XIX, au început să apară portrete idealizate ale lui Ștefan cel Mare, bazate pe reprezentări târzii de tip bizantin și mai puțin pe dovezi istorice. „Figura lui Ștefan cel Mare era cunoscută numai după o litografie fantezistă a lui Gheorghe Asachi, litografie care fusese executată după o pictură de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și după o copie de pe tabloul votiv al bisericii de la Bădeuți, care însă nu era cel original. Ambele aceste variante portretistice stau sub influența artei post-bizantine; o figură meditativă, mai curând ascetică, notă accentuată de mustăți și barbă imense”, scrie istoricul Ion Solcanu, specialist în artă medievală, în articolul „Portretul lui Ștefan cel Mare în pictura epocii sale. Noi considerații”, inclus în lucrarea „Ștefan cel Mare și Sfânt 1504-2004. Portret în istorie”. În perioada comunistă, idealizarea s-a accentuat, fiindu-i adăugate caracteristici muncitorești: o figură fermă, dârză, maxilare late, bine conturate, mâini puternice, muncite, cu mustață proletară. Evident, fără nicio legătură cu realitatea.
Unde poate fi văzut adevăratul chip al lui Ștefan cel Mare?
Situația era complicată și de faptul că imaginea voievodului de pe zidurile multor mănăstiri a fost distrusă de timp sau invazii. Tocmai de aceea, chipul lăsat moștenire de Asachi a fost considerat cel mai corect și preluat și utilizat inclusiv în pictura bisericească mai târzie. O descoperire aparte avea însă să scoată la iveală adevăratul chip al voievodului. La finele secolului al XIX-lea, Episcopul Romanului, Melchisedek, a descoperit în 1881, pe filele Tetraevangheliarului de la Mănăstirea Humor, o reprezentare a chipului lui Ștefan cel Mare, total diferit de cel al lui Asachi. Descoperirea era cu atât mai importantă cu cât manuscrisul provenea din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, adică din 1473, fiind miniat de ieromonahul Nicodim de la Mănăstirea Putna.
Deși descoperirea a fost comunicată Academiei Române, portretul nu corespundea cu ceea ce-și imaginau și își doreau contemporanii lui Melchisedek. Inclusiv Bogdan Petriceicu Hașdeu a respins ipoteza că reprezentarea de pe Tetraevangheliar ar fi cea adevărată a chipului lui Ștefan. Istorici precum Nicolae Iorga sau Balș au început însă să acorde atenție documentului, studiind de-a lungul deceniilor mai toate reprezentările lui Ștefan de pe zidurile bisericilor mănăstirești ctitorite în timpul vieții sale. Evident, studiile au rămas doar în mediul academic, fără să schimbe tendințele de idealizare artistică a portretului voievodului. Specialiștii au ajuns la concluzia că singurele reprezentări realiste ale chipului marelui voievod se păstrează doar pe Tetraevangheliarul de la Humor și la mănăstirile Sfântul Ilie Suceava, Voroneț, Sfântul Nicolae Rădăuți, Pătrăuți, Sfântul Nicolae Dorohoi, Dobrovăț și Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos.
”Dintre toate portretele pictate ale lui Ştefan cel Mare, originale şi contemporane lui sunt, cert, numai cele de pe evangheliarul de la Humor şi din pictura bisericii Voroneţ şi, incert, cel din pictura bisericii Pătrăuţi. Celelalte portrete ale marelui voievod trebuie apreciate diferenţiat pentru că, după cum s-a constatat din cele expuse mai sus, portretele din pictura bisericilor Sf. Ilie – Suceava şi Sf. Nicolae – Rădăuţi sunt, în parte, refaceri târzii; cel din pictura bisericii Sf. Nicolae – Dorohoi este martelat, iar cel din tabloul votiv al bisericii Dobrovăţ, deşi original, a fost totuşi executat cu un sfert de secol după moartea lui Ştefan cel Mare”, adaugă istoricul Solcanu. Nicodim, cel car au realizat miniaturile de la Humor, sau artiștii care au pictat tablourile votive de la Pătrăuți și Voroneț, cel mai probabil l-au văzut pe voievod în carne și oase.
Aspectul fizic real al voievodului: roșcat, neras și cu tendințe de îngrășare
Pe baza, potretelor votive de la Pătrăuți și Voroneț dar și a miniaturilor de la Humor s-a ajuns la concluzia că Ștefan cel Mare era de fapt cu părul blond-roșcat, cu barba roșcată, mai degrabă nerasă decât o barbă în toată puterea cuvântului, cu tendințe de îngrășare. Chipul îi era rotund, gâtul gros și o figură mai degrabă blândă. ” O figură plină, rotundă, cu frunte largă, cu sprâncene groase, dar frumos arcuite care străjuiesc ochii albaştri cu nasul drept şi subţire, sub care o mustaţă deasă acoperă buza de sus, cu o barbă puţin voluntară. Acest chip care exprimă seninătate şi blândeţe, tânăr în portretul de pe foaia din evangheliar, mai vârstnic în pictura voroneţiană, dar viguros în ambele, este încadrat de un şuvoi de plete blonde care îi acoperă gâtul şi umerii aşa cum, şi astăzi, în regiunile de munte, unde portul nostru strămoşesc s-a păstrat nealterat, mai poartă bătrânii satului”, precizează Ion Solcanu.
Era un războinic vânjos, cel puțin asta sugerează imaginile. Despre înălțime nu se știe nimic cert. Se poate presupune, pe baza dimensiunilor spadei sale, că nu era în niciun caz mic de statură. Este evident că avea probleme cu greutatea, cu tendințe de obezitate mai ales spre bătrânețe. Se bănuiește că a suferit de gută și diabet, complicații ale unor mese prea bogate și ale unei greutăți corporale scăpate de sub control.
