Nu-mi pot reprima imboldul de a-i pune față în față pe Ciucă și Ciolacu, într-o comparație cu tentă estetică. Amîndoi sunt expresia grotescă a cît de jos a alunecat clasa politică.
Ciucă e amorf prin carență de ferment ideologic, nu are idei proprii, nici convingeri adînci. E om de suprafață. Cînd vorbește, te ciupești ca să nu adormi. Are ceva moale în vorbă, buretos în atitudine, pufos în expresie facială. Dacă iei un aluat dospit și îl treci pe sub o ștanță de rotunjime gomoasă, capeți esența lui Ciucă.
Spontan, gîndul îți fuge la titlul nuvelei Boule de suif (Bulgăre de seu) a lui Maupasssant. Înfățișare de brutar fără nimic cazon în fizionomie. E golit de șarm ca un bunic sfătos spunînd povești plicticoase la gura sobei. Din întreaga-i ființă răzbate o tihnă de Saint-Bernard căzut pe-o rînă. Omul e osîndit să fie monoton, monocord, fără muchii de gînd și fără nuanțe de limbă. E otova peste tot, în lexic, în gesturi, în mimică. O plapumă caldă în care te scufunzi soporific. Dacă îl așezi într-o mulțime de oameni, nu-l vezi. Nu e recognoscibil prin trăsături menite a-l face inconfundabil. I se potrivește ca o mănușă titlul cărții lui Musil: Omul fără însușiri. Coeficientul de mutră se topește sub apăsarea trupului planturos. Gradul de virilitate îi atinge pragul infim al criptorhidiei. Un băiat dolofan vorbind cu frîna de mînă trasă. Doar Johannis îl întrece în ritmul rar de a lega cuvintele.
Dacă Ciucă e amorf, Ciolacu e polimorf prin ușurință versatilă cu care își schimbă părerile. Un ins țepos precum o greblă de prășit, cu înfățișare de șuț desprins dintr-un colț de mahala. Imaginea emblematică surprinzîndu-i esența e teancul de bancnote ieșindu-i din buzunarul sacoului în timpul unei conferințe de presă. Dacă iei un mistreț și îl dai pe mîna unui frizer beat, pentru ca apoi, gata ferchezuit, să-l îmbraci în costum de firmă, obții fasonul lui Ciolacu. Din toți porii emană un damf de necioplire cronică, prin lipsa acelei sedimentări lăuntrice pe care nu ți-o poate da decît educația făcută la timp. E ceva în fondul său atavic care te duce cu gîndul la descălecații din stepa mongolă. Omul cu ghioaga, scăpat din pădure și aciuat în haine de lux, îl definește sugestiv pe Ciolacu. Dacă îl pui într-o vitrină de modă, magazinul va da faliment în cîteva săptămîni. Cînd vorbește, o stridență de șmirghel baritonal îți zgîrie auzul. Coeficientul de mutră te duce cu gîndul la personajele din Groapa lui Eugen Barbu. Cu o siluetă sugerîndu-ți statuetele lui Giacometti, Ciolacu se mișcă precum un pilastru sclerozat, atins de spondilită anchilopoetică.
Dacă Ciucă e plat de inexpresiv, ca o sferă egală sieși din orice unghi ai privi-o, Ciolacu este expresiv prin aerul izbitor de bișnițar viclean. În schimb, sub unghi lexical, amîndoi seamănă ca două picături de apă, făcînd uz de un jargon impersonal, mustind de barbarisme parlamentare: „gestionare”, „funcționare”, „promovare”, „sustenabil” „pe repede-înainte”, „celeritate”, „integrare”, „incluziune”, „toleranță”, adică toată pelteaua de clișee pe care le auzi pînă la sațietate în incinta Parlamentului.
Cu mișcări compacte de ființă supraponderală, pe Ciucă mi-l pot închipui lesne în postura de brancardier pe ambulanță, sau în cea de infirmier într-un azil de bătrîni. Pe Ciolacu l-ar prinde bine tropăitul silenului alergînd după nimfe sau cea de muezin urlînd la miezul nopții în vîrful minaretului. Prin ce ironie a sorții au ajuns cei doi să conducă partide nu sunt în stare să spun.
Amîndoi s-au născut sub o providență sucită: aceea de a nimeri în funcții pentru care nu au înzestrarea potrivită. Se potrivesc politicii ca nuca-n perete. Drama lor nu e că nu au vocație politică, ceea ce este evident, ci că se complac în iluzia că totuși o au. Să ne rugăm ca nici unul să nu ajungă președinte de stat.
